657 de ani de la prima atestare documentară a Avrigului


657 de ani de la prima atestare documentară a Avrigului
_________________________
"Astăzi, este despre Avrig, căci Avrigul, localitatea de lângă inima Țării, împlinește 657 de ani de la prima atestare documentară cunoscută. Nu este ziua de naștere, căci nimeni nu știe când s-a fondat Avrigul, dar este ziua în care apare prima data într-un document cunoscut.
Luna septembrie este una bogată pentru istoria Avrigului, este luna comemorării lui Lazăr, (d. 17 sept.1823), este luna în care s-au dat lupte grele în Capul Dealului și la Cetate – în cadrul campaniei Sibiu-Câineni, din 1916, este luna în care s-a aflat verdictul definitiv- în favoarea avrigenilor - în lupta pentru Muntele Suru, este luna primei atestări documentare a localității.
Pomenită cu numele de „Affrika” (probabil o...transcriere - nu traducere - în germană a numelui Avrig), localitatea apare într-un document în 19 septembrie 1364, când este aleasă, ca fiind localitate neutră, ca loc pentru soluționarea unui diferend între două localități, vecine Sibiului.
La momentul atestării, nu era un sat prăpădit, ci o localitate închegată, cu o comunitate de sași și biserică de piatră și cu populație preponderent românească.
Avrigul a fost o localitate în care a lipsit exploatarea nobiliară ceea ce a dat un impuls sporit dezvoltării față de satele învecinate. Aceeași lipsă a exploatării nobiliare, dar și pământurile aflate în proprietatea obștii satului, au făcut localitatea ospitalieră pentru românii refugiați din diverse sate sau vremuri. De teama „uniației”, s-au refugiat aici locuitori din Veștem și a rămas mărturie nume de stradă (Veștemeni), de teama războaielor austro-turce s-au refugiat aici români din Țara Românească ( Conscripția fiscală a Transilvaniei din 1750 îi menționează), forțați de Diktatul de la Viena s-au refugiat aici români din Bucovina și Basarabia, unii au plecat după război alții au rămas definitiv– de teama foametei s-au refugiat aici copii din Moldova, unii s-au întors la casele lor, alții au rămas aici, iată doar câteva exemple. 
657 de ani de atestare, dar mult mai mulți după urmele de locuire. Sașii s-au așezat aici – doar câteva familii- în secolele XII-XIII,  dar dispunerea parcelelor și a gospodăriilor, arată că satul exista deja atunci și numărul familiilor de „băștinași” era mult mai mare. Și așa a rămas de-a lungul timpului. Cele două comunități au conviețuit împreună, după reguli comune, păstrându-și însă fiecare identitatea.
Diploma andreiană amintește în zonă - la așezarea sașilor - vlahii și bissenii (românii și pecenegii), așa va fi fost, probabil și la Avrig. Chiar numele "Avrig" ridică multe semne de întrebare în privința originii sale. În mod cert nu este nici săsesc nici maghiar, cercetătorii atribuindu-i apartenențe turanice sau tracice. 
Lipsa iobăgiei la Avrig a dat posibilitate locuitorilor să-și administreze terenurile și pădurile, să stăpânească munții care aparțineau localității.
Despre Avrig, se spune că  era de pe vremea uriașilor care i-au ajutat pe avrigeni să-și construiască cetatea. Despre avrigeni, se spune că erau daci, vecinii - în special sebișenii - le spuneau până mai ieri „daci”. Se spune că undeva în munții stăpâniți de avrigeni uriașii au lăsat o poartă, „Poarta Mare”, ascunsă, doar de ei dacii știută și că prin poarta aceea s-au retras mai întâi uriașii, apoi o parte din daci. Restul, cei care au rămas trebuiau să păzească poarta și locul și l-au păzit așa de bine că, situați între două mari moșii, avrigenii au reușit să-și păstreze pământul și să nu fie niciodată robiți : iobăgia nu a existat la Avrig, avrigenii au rămas oameni liberi de-a lungul veacurilor.
Se mai spune că, o dată la 100 de ani venea un dac, prin Poarta Mare, să-i numere pe ai săi, să vadă câți au mai rămas așa, daci. Odată, la o astfel de venire, Dacul a văzut un străin printre ai săi (unul ce se însurase cu o avrigeancă) și l-a întrebat: „Cine ești tu străine, de unde ai venit și ce cauți printre ai mei?”, iar străinul i-a răspuns isteț: „Sunt din Sebiș, Dacule, am venit să-mi caut un nume și știu că aici îl voi găsi”. Dacul i-a răspuns împăcat: „Atunci așa să fie Sebeșanule!” și așa i-a rămas numele omului, „Sebeșan”. A fost prima breșă.
Acum, la atâtea secole de existență „certificată” ne gândim la oamenii de demult, cei care au construit Avrigul, la vremurile grele prin care au trecut și ei și satul, la cât de încăpățânați au fost, dar cât de deschiși pribegilor.  Se spunea despre ei că sunt daci, că sunt greu de urnit de acolo că sunt mândri și zgârciți. 
La mulți ani, Avrig! Să ne creşti mare şi frumos, ospitalier şi prosper! La mulți ani avrigeni, oriunde ați fi!"
Text și foto: Maria Grancea

Alte sugestii

Etapa de recenzare online, prelungită
Strada Prundu Mic a intrat în șantier
DGASPC angajează asistenți maternali
Incendii de vegetație
Prietenii Naturii în școlile din Avrig